din pribegie cetire

„Păşteam cu alţii gâştele-n arinişti.

Cu gângurit de aur îmi venea câte un boboc

şi îmi prindea cu prietenie-n cioc

sfârcul…” D. Brădăţan

Azi am tăiat felii de linişte pe timp. Of, e aşa o vreme de pribegit pe afară. Cine a zis că nu apreciezi ceva până nu mai ai acel ceva, mai bine nu zicea deloc pentru că e dureros să conştientizezi asta şi fără să fie un citat celebru. Cărţi, stau cu burta la bec şi aşteaptă în derâdere să le arzi cu privirea dar tu mai amâni leneş momentul cu încă o răsuflare a tot ce înseamnă afară. Mă abţin de la multe lucruri zilele astea, anul ăsta. Mi le interzic şi îmi spun că toate lipsurile astea impuse duc la un scop elocvent şi măreţ. Să mai vreau să deosebesc cireşe de vişine?

Nu ştiu dacă următorul dialog l-am auzit sau s-a auto-procreat în sinea-mi dar mi se plimbă ecoul lui prea des în minte: ” Ei, ce părere ai despre toată existenţa asta? Ce părere ai despre viaţă? / Viaţa? Viaţa, domnule meu, e cel mai bun lucru care mi s-a întamplat.” Imediat după ce mă gândesc la dialogul ăsta mă sprijin în altă întrebare: oare cine ar mai fi dispus să răspundă pe moment chestiunea de mai sus?

Aprecierea cicatricilor cât şi a rănilor încă deschise, nu?

Reclame