mă întorc din nou înspre Qba, again.

Bă….nu m-am ţinut de ce am promis că mă ţin, cu dinţi dom’le am promis, dar m-am ţinut cu mâinile.

Am decis înfăptuirea unui al doilea „spre Qba” post pentru a îi ţine de urât celui de mai jos şi pentru a continua bineînţeles drumul anevoios al evoluţiei mentale şi fizice……bă mii un somn.

A btw, la mulţ ani 1038 de view-uri. O să dau o bere. O singură bere cui vine să ceară, da’ să aibă ochii mari şi înlăcrimaţi şi bărbia tremurândă pentru a îmi confirma faptul că o bere poate „salva” ceva (desigur îmi tot spun că e una e să fii optimist şi alta să fii realist, asta de când cu bacu’ n all. de admitere nu zic că e bai, zic că e acolo şi că ne frecventăm).

Aş începe acuma acuma să inaugurez perioada de  1-8 iunie, da’ nu acuma ci acuma mai târziu acuma. Până mai dibuiesc printre gânduri şi rânduri şi variante şi figura impozantă a LSD-ului în spaţiu vă dau niscaiva media pentru a mai prostitua pixeli dispuşi. Aşadar promit o cât se poate de ….futuristă (ciudat cuvânt) colaborare cu drumul spre Qba.

Două poze de la Tina (dreapta sus maică) şi o poză de la spectaculosul Hamlet la care am avut dezgustătoare neplăcere de a nu participa, dar domnul Radu Botar a avut excelenta afinitate de a-mi gâdila membrana cu niscaiva poze (da, el a jucat acoloiate). Am pus poza aia pentru că face parte din Qba mea.

Aici urmează curând nişte Qba.

1-17 iunie : Iată niscaiva Qba. Desigur, nu pot cuprinde nici cu mâinile, nici cu tastele, prea puţin cu circumferinţa minţii ce s-a întâmplat între şi printre, niciodată în aceste două săptămâni şi un pic. Rezumat cetire: a trebuit să îmi împart drumul în jumate cu -om în numai cască- datorită unor diferenţe de ideologie în ceea ce priveşte gradul său de expunere carnală. Găina a ales. Nici cu mine, nici cu el. A auzit de o şcoală de paraşutism utilitar în Rusia şi a luat-o pe uşa din spate. Aşadar din nou singură..bine aproximativ. Am primit ceva oferte de înterprinderi însoţitoare între începuturi şi sfârşituri teritoriale dar deocamdată îmi trebuie mai multă păşnicie din partea mea aşa că mai continui puţin doar eu în sandalele mele. Mi-am făcut o pipă în Austria, e din nevoie făcută şi a ieşit cam cârnă. Am cumpărat („cumpărat” da?) un pumn de scoici ornamentale, vreo 2 rulouri de scoci, ceva ierburi pt. abureală şi 2 săptămâni mai târziu am finisat proiectul supt umbră de gard.

Desigur „the view” e cât de fastuoasă dar îmi păstrez descrierile pentru momentele care mă trag de mânecă întru asta. Tot ce e misterios la Austria e că e tătă înconjurată de garduri, prin urmare pacea şi liniştea sunt puse supt pernă. Mă face curioasă aşa cum e ea ascunsă şi curată. Aşa ca vreun flăcău pus la patru ace, politicos cu doamnele în vârstă şi care are o grădină cu zambile şi care noaptea drăgăleşte cu pumnalul prostituatele din Londra într-un secol înfloritor. Zic şi eu.

Mă aştept la Franţa sincer. To the moon, for moon cheese!

17-20 iunie: sunt blocată într-o traducere de germană. Franţa mai poate aştepta şi dacă nu aşteaptă şi pleacă îmi fac eu casă acolo unde era. Nu ştiu dacă mai răzbesc printre prafurile dicţionarelor şi parfumul Qbei care îmi e că începe să se înstrăineze de mine ca forţa de gedai şi ca entuziasmul de schoppenhauer.Pun la bătaie unul dintre cele 4 ficaturi şi plămânuri care le ţin ascunse într-o cutiuţă supt pat oricui îmi face 10 traduceri a câte o pagină caiet A5. Sunt conştientă desigur că acesta este un suflu de muribunzie (nu de disperare, ci de o acreală faţă de ce înseamnă traducere pe lumea asta) şi nu mă aştept la o mână în afară de a mea înspre susţinere morală şi jermanică, dar deh speranţa e o mamă cu fusta lungă supt care să te tot uiţi.

*dacă arde vrun birou de traduceri în raza mea de populare…poate că am fost eu…poate că am fost eu.

20-21 tot iunie: Despre tensiune: nu am diacritice, mi s-a golit buzunarul din toate unghiurile si toate perspectivele care mai staruiau in deplinatatea sa. Deocamdata stagnez la granita dintre tensiune si mai multa tensiune, totusi incerc sa nu trec de nici o parte pentru a imi conserva spiritul de calm enervant si pasnicie. Liniste se asterne ca un dop de ureche peste gaura zgomotoasa a lumii in care mi se pare uneori ca ma aflu accidental. Urmeaza o trambita care sa le descatuseze pe toate cele si apoi o usurare si ridicare a diafragmei timpurilor. Poate voi razbi ca neamul intreg inaintea mea prin mlastina asta de pareri si influente una mai superficiala si kitchioasa ca alta. Ma joc la umbra si de partea cealalta e soare, ma abtin si imi cumpar o crema cu protectie solara, dar tot la umbra raman. E bine sa fii precoce asa cum zicea printre dinti batranul lup de mare. O femeie cu ceas de argint si frunte de haur povestea azi la telefon unei Mariane (ah, vesnica Mariana) cum ca „aici nu-ti poti trai fericirea”. Ai putintica rabdare doamna draga. Adicatele fericirea asta de care zici matale existeaza dar prin excelenta nu este traita. Adica Mariana are fericire dar lumea asta nu are loc pentru colosala fericire a Marianei?! De unde ai facut rost de ea Mariano si de ce femeie, de ce nu mergi la o mai mare intindere pentru a te foi in fericirea matale?

Apoi din alt val de aer cald in alt val de prezenta cretina se aude un balci din departari. Un balci care are tiribomba dar cu mai multe locuri libere ca ateneul din Boroaia. Vata de zahar cu bucati inca colturoase de sfecla si noroc masurat in numerele la o roata din tabla ruginita. Sa nu mai vorbesc de muzica, ah muzica induratoare de toate care se izbeste molatec de peretii vopsiti in chipuri de Elvis ai camionului din care a curs tot balciul asta. Miroase a mutre minunate de existenta indestulatoare a sclipiciului intr-un singur loc. Or pleca si astia.  Mai ramane tensiunea in care pasesti dupa. Mai bine ai pleca inaintea lor.

21 iunie – 3 iulie desigur aş putea zice că realizarea desfiinţării unei graniţe ferme cu spate lat e cam târzie, dar binevenită. Totuşi, nu o numesc realizare în totalitate, ci aşa ca un fir de porumboaică după ureche. O confirmare deja ştiută, în fond. De acum vin strâmbele cu mofturi de drepte. Le aştept. Lasă-le să tot vină maică. M-aş coborî prea mult în individualisme dacă aş sta cu mâine în buzunare, răzemată cu organele împielite într-o cămaşă de robin hood şi fluierând agale „strawberry fields forever”.

Sunt oarecum dezamăgită poate şi o ţâră resemnată, dar numai cât îmi permite ego-ul. De ce? Mă aşteptam la mai multă emoţie între trecerea unei graniţe şi defăimarea unui nou teritoriu cu propria-mi luciditate aparentă. La asta se adună şi prezenţa unui oarecare care ca orice oarecare care se respectă, s-a cărăbănit în mintea mea şi la final printre degetele mele larg depărtate a plecat. Neatenţia şi nepăsarea mea chinezărească formează triunghiul complet cu masochismul drăgălaş care îl tot bag supt bluză cu fiecare ocazie de stare de bine.

Aşadar nu pot merge mai departe. Sunt în nepuntinţă. Deocamdată nu mă deranjează pentru că nu o conştientizez, cum era de aşteptat. Mai sunt două săptămâni şi un pic.  Un pic şi alt pic nu mai fac un pic mai mare ci două picuri care se răcesc unul de altul până ce unul îşi scoate diploma de picur magna cum laude în timp ce celălalt are o spălătorie în oraşul în care molecula e curată nu ca lacrima ci ca un pic germofob. Atunci se vor întâlni în accidentul creat de Marele Pic şi se vor măsura. Se vor întrece în vorbe călduţe, se vor simţi regrete, dar nimic verbal. Un zâmbet curajos mai trebuie, imediat priveşti în altă parte. Hai să nu ne mai cunoaştem, e de ajuns că ne ştim.

Cine ştie, poate Qba şi-a schimbat codul poştal…

3 -7 iulie: ce prostie din partea mea. M-am încrezut în propriile-mi păreri. Aşa îmi dau eu singură palme. Încă sunt în Franţa. Nimic spectaculos. Ar trebui să îmi simt rărunchii stupefiaţi. Starea actuală de sprâncene pierdute prin păr nu-mi permite să mă fofilez ca de obicei. Sigur, e o stare bine cunoscută…din păcate. Îs pre plajă, o plajă oarecare. E plină de nimicuri pe care mi-am lăsat amprentele. Mi-am adus aminte..când eram tânără mă tot gândeam la toată chestiunea asta cu „lăsatul a ceva în urmă”. Pe oriunde mergeam puneam mâna pe toate. Îmi ziceam: „pentru prima dată amprenta mea aici” şi apăsam tare degetele de locul în cauză. A devenit o obsesie micuţa (printre primele…), m-am hrănit aşa cu memoria amprentelor mele ceva vreme.

Am încetat să fac asta. Un motiv ar fi că noi nu putem trece neobservaţi prin dimensiunea asta. Ştii…până şi fumul are umbră. Poate e o constare cât se poate de inaptă mai ales pentru că eu sunt sita detaliilor şi încerc să casc ochii cât se poate de mult, să le cuprind pe toatele.

E desigur, o zi bună pentru a nu fi în ea. Urăsc să mă ameţesc cu gustul înainte de a apuca să muşc practic ceva. Mă întrezăresc printre oameni care alungă liniştea. Cel puţin în ultimul timp am ajuns să linşez liniştea. Îmi e dăunătoare…nu tutun, nu alcool, nu zoofilie pe timp de poaie…ci liniştea. Ştiu şi de ce dar nu mai au rost menţionări milogitoare.

Miroase a ceai şi a nesomn.

Reclame